Astazi incep cu „La multi ani!”!

Au trecut 2 ani si jumatate de cand fetita noastra ne-a ales pe noi sa vina si sa ne infrumuseteze viata! Doi ani si jumatate in care am simtit pentru prima oara cea mai puternica dragoste, din soiul acela in care nu poti respira cand zambeste la tine, sau plangi de fericire cand iti spune „Te ubesc!”, in care am facut atacuri de panica la fiecare cazatura, stranut sau sughit, in care am simtit ca mi-au murit neuronii de la oboseala, in care am vazut crescand un pui de om.

Primele trei luni mi le amintesc vag, spre deloc:) Urmatoarele luni mi le amintesc binisor. De fapt, am amintiri vii de cand a zambit prima data (voit, nu involuntar) stand pe burta, pe canapeaua bunicii. Primul an a trecut greu, incet, stresant…Nu m-am bucurat suficient de ea, eram mereu stresata, obosita, panicata, cu nervii ghem.

Dupa un an, mai precis dupa data de 18 august 2013 (avea 1 an si 15 zile), cand a inceput sa mearga singura, fara sa se tina de nimeni si nimic, am inceput sa vad luminita de la capatul tunelului. Si a inceput sa fie mai bine, din ce in ce mai bine!

Dupa cea de-a doua aniversare pot spune ca am trecut prin tunel si eram in rai cand ingerul de langa mine, la 2 ani si 3 zile, a inceput sa formeze propozitii. Eram atat de entuziasmati!!! Zi dupa zi a crescut cu noi, si noi cu ea, o fetita dragalasa, frumoasa, care spune merci, cu placere si „te ioog fumoo” si care ne-a aratat cat de binecuvantati suntem.

La multi ani, puiule!