De cand m-am facut mare (caci in copilarie, am dus un razboi cu el, in care capitulam cu greu, spre disperarea parintilor) mi-a placut enorm somnul. In weekenduri imi placea sa trandavesc si sa fur un somn de pranz, momentele de relaxare le gustam cu interes, cu dormitul dimineata, pana tarziu, nu prea am fost prietena, recunosc, insa, recuperam 🙂 Functionam perfect la 10 ore de somn, nici nu-m imaginam altfel.

Apoi a aparut puiul meu. Si cumva instinctul meu matern mi-a adaugat, ca prin minunte, o serie de baterii, din acelea alcaline, in care rezistam cu 2-3 ore pe noapte. Intr-adevar furam pe zi mici reprize de somn, cu ea, insa nu ajungeam prin niciun artificiu la acele 10 ore perfecte.

Acum am inceput sa functionez foarte bine cu 7-8 ore de somn. Imi sunt suficiente si pot spune ca ma incadrez cu succes in grupa majoritara a populatiei.

Aseara insa m-am perpelit ca un cartof pe gratar (in coaja:)) De ce credeti? Am lasat-o pe cea mica sa doarma singura. Si a stiut. Am mai dormit separat (adica eu in camera mea si a sotului, ea in a ei), insa plecam pe furis, ea se trezea, ma duceam la ea, ori venea ea peste noi… Ieri insa i-am spus ca a dormit cu o zi inainte 1/2 de noapte singura si nu i-a fost frica. A crescut, asadar a dormit bine. Ea m-a ascultat cu atentie. I-am spus si ca in seara ce urma va dormi singura, desigur, dupa ce stam amandoua pana adoarme. Ma asteptam sa se trezeasca, sa ma strige, sa vrea apa, cum face deseori… Nimic.

A dormit dusa. Eu insa, deloc confortabil. M-am trezit des, de doua ori am mers sa vad daca e bine, patul imi parea incomod, mi-era ba cald, ba frig (da, stiu, la canicula din ultimele zile greu de crezut), n-aveam somn. Imi venea sa ma duc sa o pup incontinuu. Am realizat azi dimineata ca a inceput sa creasca. A inceput o alta etapa, in care, asa cum zice ea, suntem cele mai bune prietene. Trebuie doar sa ma acomodez…

Weekend fain!