A inceput saptamana in forta, iar caldura si canicula se pare ca vor o minivacata (si ele, ca si noi), caci azi dimineata cand m-am trezit ploua, iar afara vremea era racoroasa (19 grade).

Ma gandesc de multa vreme sa o dau pe Iris la un sport, cu precadere la inot, insa era prea mica, nu stiam niciun bazin… Am aflat insa de curand, din intamplare, ca exista un bazin foarte mare chiar langa noi. Asadar, am mers, am cercetat si am trecut la fapte. Primesc si copii mici, de la 3 ani, cu instructor personal.

I-am explicat pe larg ce se va intampla, cum va ramane cu domnul antrenor, cum va inota ea ca Ariel,mica sirena, toate cele. Cand am ajuns acolo era super entuziasmata, a zambit larg la poza pentru cardul de membru, totul perfect. Cand a venit insa vremea intrarii in bazin, reticenta a crescut. Si-a bagat piciorusele, insa nu vroia sa intre. Ne-a luat ceva munca de convingere ca sa plece de pe scara de intrare. Dupa 4 ture de bazin, a inceput sa se mataie si nu a mai vrut sub niciun chip sa intre. Cumva cred ca am gresit ca am acceptat o ora asa de tarzie (era dupa ora 20.00), au obosit-o apa, emotiile.

Ajungand acasa, am mancat, ne-am spalat, suit in pat. Una langa alta, asezate pe perna, mi-a marturisit:

– Mami, mi-a placut azi la inot. Vleau sa mai melg.

Am stiut ca-i fata mea, ca nu se lasa ea cu una cu doua, ca este o ambitie mai mare decat frica, la mijloc. Am intrebat soptit:

– De ce te temeai azi?

– De valurile din piscina!

M-as fi gandit la un milion de motive pentru care nu a mai vrut in apa (instructor nou, apa multa, frica, casca ce o strangea pe cap), insa la acesta niciodata. Sa speram ca data viitoare piscina va fi mai „linistita”:)