De ceva vreme ma tot chinui sa scriu despre un subiect care ma framanta. Relatia mea cu plantele si despre cum mi s-a schimbat karma de cand am devenit mama.

Acasa, copil fiind, am incercat sa cresc si eu plante de apartament, in ghiveci, insa niciodata nu reuseam. Mami era foarte ocupata si un pic „certata” cu aceasta indeletnicire, asa incat nu am avut flori de apartament, oricat s-a chinuit mamaia sa „planteze” in inima mea aceaste obiceiuri.

Ajunsa in Bucuresti, la casa mea, mi-am reluat incercarile. Am curmat viata a trei specii diferite de plante de apartament, in perioade diferite, pana sa abandonez.

Acum doi ani insa am primit in dar o Violeta de Parma. Si i-am cumparat celei mici o stropitoare. Si am inceput sa o udam impreuna. 8 luni mai tarziu inca traia. Mi-am facut curat si i-am cumparat lui Iris o orhidee. Apoi am mai primit in dar inca doua flori. Traiesc toate, au crescut, le-am schimbat si ghiveciul, e bine. Fetita mea a reparat relatia mea cu plantele, m-a facut sa le iubesc. Era firesc, doar cea mai mare dragostea a mea devenise un iris.

Toamna aceasta am plantat impreuna intr-un ghiveci seminte (culese din gradina bunicilor) de patrunjel. Ne-am asezat amandoua si am inceput sa plantam. M-am ridicat sa merg sa aduc ceva de la bucatarie, iar cand m-am intors puiul meu scosese pamantul, insamantat deja, il punea in alta ordine. Am emotii in ceea ce priveste productivitatea culturii noastre, insa niciuna in ceea ce priveste rezultatele terapiei asupra relatiei.

Ghivece pline de speranta va doresc:)