De ce nu am mai scris? O mie de motive, niciunl atat de bun incat sa fie mentionat. Ce as aduce in discutie ar fi faptul ca lipsa timpului de a scrie a fost direct proportionala cu timpul de calitate petrecut cu cea mica.

Oboseala, stresul, dar mai ales lipsa mea din peisaj, si-au spus cuvantul in relatia noastra. Asa incat ea a inceput sa isi modifice comportamentul: se culca mai tarziu si se trezea cu noaptea-n cap ca sa petrecem mai mult timp, era foarte posesiva cu mine in momentul in care veneam acasa, i-ar fi gonit pe toti cei prezenti (ce-i drept cu unii asa a si procedat:)), era agitata si intr-o stare de anxietate, a inceput sa planga la gradinita dupa mine…

Intr-o dimineata, cand tocmai incepea sa se intristeze, urmand lacrimile de rigoare, imi spune:

-Hai sa fim salaci!

-?!

-Hai sa fim salaci! Sa nu te mai duci la munca, sa stam impleuna!

Am crezut ca ma buseste plansul. Oare cat de mult am lipsit?  Eu ii explic mereu cat de important este sa merg la serviciu, sa imi fac treaba bine, in felul acesta sunt motivata intelectual, dar si ea este recompensata. Mereu intelege, se joaca cu papusile ei, ce-i sunt subalterne (leul din ea nu poate fi decat sef), pleaca la sedinte, imita. Aceasta afirmatie insa m-a lovit in adancul sufletului pentru ca am realizat imediat ca am stricat echilibrul din viata mea.

Mi-a deschis ochii si acum incerc sa echilibrez lucrurile. Am mers la munte in weekend, aseara ne-am jucat trei ore pline, iar saptamana viitoare vom petrece mai mult timp impreuna, caci sunt in concediu.

Copiii enunta simplu si la obiect, in cel mai firesc mod cu putinta, ceea ce simt. Si simt…