Viata cu un copil prescolar mare devine tot mai palpitanta. Ceea ce este si ma interesant este momentul in care tu realizeaza ca orice cuvant, gest, poveste, privire pe care i-o adresezi puiului tau pentru el reprezinta o lectie, un  adevar, o bucurie.

Cand fiica-mea era mica (stiu, vorbesc ca si cum ar fi cu 2 copii, job si pe picioarele ei, dar uneori am senzatia ca vorbesc cu un adult), cred ca pana in 3 ani, avea o incredere oarba in oameni (ceea ce nu este un lucru neaparat rau), ca atare manca de la orice necunoscut intalnea in parc si, suficient de dragut, o servea cu ceva. Cum in aceeasi perioada nu se temea de nimic, in nicio situatie (din acea perioada: Iris, te rog, fii cuminte, caci Mos Nicolae mai aduce si nuiesluse! / Da, ce model? (cu entuziasmul la cote mari), i-am relatat, mai brutal, recunosc, o poveste despre un baietel care a luat o bomboana de la o doamna necunoscuta, care se recomanda prietena mamei lui, si l-a adormit, apoi la vandut unor necunoscuti si a murit. A inteles, nu a mai servit nimic de la binevoitorii din parc, fara aprobarea mea.

Trei ani si ceva mai tarziu, pentru mine complet uitata povestea de mai sus, vine acasa marti si ma uimeste.

-Stii, azi a venit la gradi o doamna, care parea prietena cu bunica Ioanei, si ne-a servit cu bomboane.

-Da?

-Da. Dar eu stii ce-am facut?

-Nu. Ce ai facut?

– Am luat bomboana si m-am prefacut ca o mananc, dar de fapt am aruncat-o. Mi-am amintit de baietelul care a fost adormit cu o bomboana si mi-am spus: mai bine o viata fericita decat sa mor de la o bomboana.

Am imbratisat-o tare, cu multa iubire, incredere, bucurie si mandrie si am simtit cumva ca ma imbratisez si pe mine, pentru tot ceea ce sadesc in ea, pentru tot ce ea ne invata pe noi.

Joi ne-am plimbat prin gradina imensa pe care o au la gradinita (ea merge la gradinita de maici, undeva langa Bucuresti, iar acolo au o gradina imensa, cu fertilizare naturala de la animale, cu multi copaci, legume si alte bucurii din natura):

Eu: Miroase a natura. A fan, animale, verde…ca atunci cand mergeam cu mamaie la surorile ei de la tara.

Iris: Si nu-ti place? Miroase a copilarie, nu?

Asa dreptate a avut incat aproape imi venea sa inchid ochii sa fiu din nou copil…Si cu cat realizam mai des ca putem fi din nou ludici, naivi si prezenti, cu atat vom savura mai intens acest tort al vietii.

sursa foto: freepik.com