Conversatiile de seara cu un copil de 7 ani jumatate sunt in acest moment al vietii noastre, un deliciu. Este suficient de mare cat sa stie ce vrea si totusi inca in epoca in care ii plac desenele lui Walt Disney. Ne asezam seara, dupa dus, in pat sa ii pieptan parul si ea incepe sa povesteasca de la scoala. La un moment dat spune:

– Si dupa ora de sport, mi-am prins pielea cu fermoarul. M-a durut atat de tare ca am crezut ca o sa inund scoala..

– Imi pare rau, iubito! Cum adica o sa inunzi scoala?

– Cu lacrimile mele, mami! Imi veneau lacrimile cu o viteza…Ca lui Alice, din Tara Minunilor, cand incepe sa planga si inunda camera.

Am zambit in sinea mea la comparatia care ii trecuse prin cap, insa am continuat sa fiu empatica cu durerea pe care ea o simtise.

Ulterior, am meditat asupra acestor sentimente. In special acum cateva nopti, cand o vegheam cu starea ei febrila. A facut si ea gripa de sezon, deci febra mare, iar eu am pus comprese, am hidratat-o si am avut rabdare sa lupte corpul ei, 2 nopti la rand. Si rememoram cum m-am simtit si eu aproape de limita, de multe ori in aceasta etapa de cand sunt mama si, cum de fiecare data, am devenit mai puternica. Fiecare moment incarcat emotional, fiecare lectie, fiecare lupta data cu mine insami, m-a intarit si mi-a crescut increderea in mine, m-a facut mai recunoscatoare pentru tot ceea ce am.

Iubiti, zambiti, daruiti!

sursa foto: https://ro.pinterest.com/pin/257197828703183875/?lp=true