Hello guys, ca sa incep in aceeasi atmosfera in care am fost in ultimele zile:). Am fost plecati la Londra, eu si-al meu consort, si a fost tare fain. Diferit, ciudat, plin de viata, insorit (da, efectiv am venit brozati si arsi pe nas de la soarele londonez) si vibrant. O minivacanta ce ne-a facut sa ne relaxam, sa ne simtit din nou tineri, sa facem febra musculara si sa experimentam o sumedenie de lucruri si emotii noi.

Dincolo de toate acestea insa, numar minutele si orele si ma sufoc continuu de dor. Pana astazi niciodata nu am simtit atat de puternic acest sentiment. Sunt 6 zile de cand nu am mai vazut-o si, pentru prima oara simt ca nu mai pot functiona.

Cand era mititica si am dus-o prima data la bunica am simtit ca renasc. Mi s-a facut si atunci dor, dar nu asa de stresant. Era un dor placut, caci ma reintalnisem cu mine. Aveam in sfarsit timp, ne-am plimbat, am iesit, a fost foarte frumos timpul in doi, apoi totul a revenit la normal, in trei.

Acum insa povestea este in alt context. Interactiunea noastra este mai puternica, dragoastea noastra a crescut, activitatile pe care le avem impreuna sunt altele, totul este mai sudat si mai intens. Ca atare dorul a crescut. Mi se strange stomacul si respir greu in timp ce scriu, mi se umezesc ochii cand ma gandesc la ea, iar zambetul ei este ceea ce imi doresc cel mai mult sa-mi mangaie sufletul.

Astept cu nerabdare intalnirea si mai ales timpul petrecut impreuna. Nu pot sa fac nimic fara sa nu imi zboare gandul la ea. O sa o strang in brate pana o sa o doara, o s-o respir si apoi o sa o pup pana o sa ma opreasca.

Ma gandeam azi dimineata in drum spre munca, cand nu m-as fi oprit la serviciu si as fi continuat drumul spre ea, sa o iau de la bunica, cat de grea si dureroasa este viata celor ce supravietuiesc si muncesc departe de copiii lor. Da, spun supravietuesc caci a trai e mult spus. Si da, este greu mereu sa fii departe de copii, insa cand ei sunt mici este dureros.

A mai trecut ceva vreme….