In dimineata aceasta mi-am dat seama ca veselia si exteriorizarea ei se invata, se cultiva si, mai ales, se vede.

Weekendul acesta am facut cateva poze, eu si puiul meu, iar una dintre ele, transmite prin toti pixelii veselie. Dragoste, frumusete, bucuria timpului petrecut impreuna. Ma uit si nu ma satur de imaginea noastra, de dragostea ce pluteste in jurul nostru. Ma intreb deseori, in ultima vreme, cum am reusit noi, doi oameni normali, sa facem un lucru atat de perfect: puiul nostru. Ii multumesc zi de zi zi lui Dumnezeu pentru calitatile cu care a inzestrat-o, pentru bucuria, bunatatea, istetimea si frumusetea ei interioara.

Aseara, inainte de culcare ne-am uitat pe poze. Am reusit, in aproape 5 ani de relatie cu sotul meu si 3 de familie completa, sa umplem un raft plin de albume cu poze developate. Iar in zilele cand nu vrem sub niciun chip televizor sau calculator, ne rasfatam in mijlocul patului cu rasfoitul pozelor. Si povestim, analizam, radem.

Ne uitam aseara amandoua, si, dintr-o data, vazand o poza cu noi trei, razand, imbratisati, pe-un varf de munte, imi spune:

– Noi doua zambim asa. Tati, altfel.

– Asa e, puiule. Noi radem cu gura pana la urechi, cu toti dintii la vedere, tati zambeste discret.

– Radem ca nebunele?

– Da, doua nebune frumoase.

Va doresc din inima poze fardate cu multa iubire!