Cand ma gandesc la puiul meu mi se pare ca pot sa zambesc, sa plang, sa renasc si sa cresc, simultan. Si nu stiu cum, dar nodul din gat se transforma in lacrimi, instantaneu, atunci cand ea nu este langa mine.

Nu stiu cate lucruri fac gresit sau nu, cat de bine ma descurc in aceasta meserie, de mama, insa fericirea ei, rasetul ei curat, sonor, prezent, imi confirma deseori ca sunt pe drumul cel bun.

Increderea… acest subiect delicat al vietii noastre de adult, atat de greu de dobandit, o are insuflata. Si, mare parte din ea, o are pusa in mine. Eu, personal, sunt o persoana care crede in oameni, in bunatate, in univers, in divinitate. Deci da, am incredere. Insa cel mai mare si mai important reper al meu este dragostea puiului meu.

Toate aceste comori se cladesc in timp. Iar in toata relatia mea cu ea un rol important il are jocul, sub toate formele lui. Mie nu imi place foarte mult modelarea in plastilina, nu stiu cum eram in copilarie (trebuie sa intreb:)). Ea insa e fanul numarul 1. Asa incat, cu multa veselie, ne murdarim unghiile, ne punem pe haine, pe parchet, prin toata casa, cream amintiri.

Avem si anumite activitati care tind sa devina obiceiuri. Dansul este unul dintre ele. Seara, dupa dus, in pijamale, dansam. Mai nou dansam pe o melodie pe care eu o ador („All These And Heave Too”) si pe care vibram amandoua. Acele 4 minute ne apropie enorm, ne unesc, ne impletesc zambetele, ne trezesc muschii, ne bucura sufletul. La final, obosite, ne trantim in pat, unite, conectate, imbratisate sufleteste. Acele 4 minute fac ziua sa conteze. Sunt despre noi doua, impreuna.

Va doresc o viata plina de sunete. Sunetele iubirii…

sursa foto: freepik.com