Nu de putine ori in viata simtim ca ne-am putea prabusi, ca ar fi momentul ca cineva sa ne prinda intr-o imbratisare. Si-atunci stai un moment si te gandesti cat de puternic resimte cel mic aceste sentimente, cand totul in jurul lui este nou, cand fiecare lucru  starneste interes, dar si teama in inima lui.

De vreo luna experimentam in familie imbratisarea imbratisarilor. Puiul ma imbratiseaza pe mine, apoi sotul meu pe amandoua. Si acest sandwich de iubire, caci asa l-am botezat, iar cea mica il cere oricand pofteste o gustare de iubire, ne incarca bateriile, ne inveseleste inimile si ne infrumuseteaza chipurile cu zambete largi si frumoase.

Avem si un nou joc, unul de imaginatie: ea este Jane, eu sunt Tarzan si incepem sa ne cunoastem. Iar ea, oraseanca ajunsa in inima junglei, incearca sa ma invete tainele civilizatiei:

-Vezi, Tarzan, aceasta este o jucarie (imi arata un bebelus).

-Nu este un copil?

-Nu, este o jucarie. Nu este adevarat. Nu vorbeste, nu rade, nu mananca.

-Aha. De unde il ai?

-De la magazin.

-Magazin? Ce este acela?

-Un fel de casa. Dar nu stai in ea. Doar cumperi ce vrei: jucarii, ciocolata, paine…

Si conversatiile continua, iar eu pe cat de uimita sunt, pe atat de multe intrebari ii adresez. Nu imi pot imagina si, sincer, nici nu vreau, cum ar fi fost serile mele fara ea, viata si veselia cuibului nostru.

O zi minunata!