Septembrie a fost plin de noutate, de soare și ploaie, de toamnă cu dor de vară. Am reintrat în ritmul de școală, cu teme de această dată, calificative și o nouă abordare.

Aceste situații noi, ușor stresante pentru puiul din dotare au făcut sa se revarse dragostea ei, toată! A simțit nevoia să mă îmbrățișeze des. Fie că mergea să se îmbrace pentru școală, fie că lua o pauză de la joacă sau poate pur și simplu era în trecere prin bucătărie în timp ce eu găteam, se repezea cu viteză în bratele mele și mă îmbrățișa puternic.

Într-o seară în pat, a început avalanșa declarațiilor de amor:

-Te iubesc atât de mult, mami, de nu mai pot!

-Si eu, pui mic! Te iubesc fix așa cum ești, și când mă calci pe bătături și când mă îmbrățișezi, și când ești uitucă, și când ești nemaipomenit de isteață.

-Mami, știi, eu aș vrea să stau numai cu tine! Aș merge peste tot cu tine!

-Peste tot?

-Da! Oriunde e aproape cu tine!

M-am topit. Inima mi-a-nflorit, aripi din nou mi-au crescut. M-am gândit apoi la această abordare a ei. La felul cum frustrarea, neliniștea și frica de necunoscut se transformă în iubire, în tandrețe, în nevoia de afecțiune pe care o verbalizeaza. Și m-am întrebat: de ce oare noi, ca adulți, nu suntem capabili sa facem același lucru? De ce dimineața, când sunt sub presiunea timpului și văd ca întârziem, în loc sa mă agit, stresez și enervez nu împart îmbrățișări, pupici și vorbe calde? De ce când o persoana îmi răspunde răutăcios nu reușesc din prima, fără să mă gândesc profund, să fiu caldă și onestă vizavi de comportamentul său?

Lucrez cu mine sau mai bine zis lucrează ea la mine. Mă modelează. Se pare că a venit cu un motiv: să găsească și să cizeleze cea mai bună versiune a mea.

Mulțumesc, puiule!