Stiti senzatia pe care o ai cand mananci ceva care iti place si nu te poti opri (pufuleti, alune, ciocolata sau alte bunatati)? Cam asa am inceput sa fim noi cu muntele, se pare:). Zilele toride de vara merg cel mai bine cu racoarea si frumusetea muntilor, mi-era clar demult, dar nu reuseam sa ne mobilizam indeajuns.

Sambata am plecat tot la prima ora, respectiv 06:05 din Bucuresti spre Cheia, cabana Muntele Rosu pentru a urca la varful Ciucas de aceasta data. Citisem inainte de aceasta aventura ca traseul are o dificultate medie si se parcurge pana la Cabana Ciucas intr-o ora jumatate – doua. Prima parte a treseului, cam 40-45% din el este superb si, intr-adevar, necomplicat. Se merge prin padure, nu sunt urcusuri si coborasuri mari, vremea era perfecta!

Cea de-a doua parte insa nu as mai incadra-o la dificultate medie, in special cand vine vorba de coborare, la intoarcere. Panta era abrupta, se urca si cobora greu, alunecai (era musai sa fii echipat si sa stii sa calci:), incercau sa urce masini care nu faceau fata drumului si deraiau… Desi cu o saptamana inainte, pe traseul spre varful Gropsoarele, despre care am scris aici, urcarea mi-a luat suflul, acum am facut fata cu brio. Coborarea mi se pare intotdeauna cea mai solicitanta, in special atunci cand este cu pietris si simti ca nu te poti opri.

Sus, la cabana Ciucas, era superb: peisajul de vis, vantul adia si te racorea, nu era aglomerat… Ne-am dat in balansoar admirand muntii si ne-am relaxat la o cafea/suc (se intra cu masca si distantati in cabana, cumparai -se putea achita si cu cardul, si mergeai afara). Puiul de om s-a jucat cu cele 2 magarite care se plimbau si socializau cu vizitatorii:)