3 saptamani pana la Craciun si toata lumea freamata. Cadouri, colinde, cozonaci si luminite, intreaga lume este in cautarea celei mai bune variante ale sale. Atat eu, cat si puiul nostru de om, suntem fani declarati ai acestei sarbatori si asteptam cu atat entuziasm luna decembrie, incat ne pregatim din septembrie pentru ea:)))

Ne-am reapucat intens de citit si ca de obicei Backman m-a fermecat cu povestile lui, cu simplitatea si frumusetea vietii, cu iubirea si intensul sufletului uman. Era de ceva vreme pe lista mea de dorinte aceasta carte, Oameni anxiosi, dar m-a incantat atat de tare incat nu pot sa nu impartasesc unul dintre pasajele care mi-au ramas in suflet:

„Caci asta e rolul parintilor – sa fie umeri. Umeri pe care copiii sa se urce cand sunt mici, ca sa vada lumea, umeri pe care sa stea cand sunt mari, ca sa poata atinge norii, umeri pe care sa se sprijine cand pasii le sovaie sau se clatina sub lovituri.”

Mi-a placut atat de mult aceasta perspectiva, insa m-am asezat mai comod in canapea si m-am bucurat de binecuvantarea umerilor mei. De cand o am pe Iris in viata mea toata perspectiva s-a schimbat, iar umerii mei n-au fost niciodata mai antrenati si mai drepti. N-a fost usor si nu este totul lapte si miere, asa cum nici la sala nu-ti apar patratele pe abdomen de la prima sedinta, dar cata bucurie si implinire poate aduce aceasta noua postura, cea de parinte.

Va doresc un decembrie minunat si-o inima plina de recunostinta pentru puii de om pe care-i purtati pe umeri!